Buna dimineata, Soare !

E dimineata. Sambata dimineata. Lumina puternica patrunde prin draperiile rosii si ma trezeste. Sunt acasa, in patul meu mare. Totul e in ordine. Dau cu mainile pe noptiera pe care stiu ca e telefonul. Gasesc cartea terminata azinoapte inca deschisa. Telefonul e inchis. Descarcat. Ma ridic din pat si ma uit la ceasul mare cu vaci de deasupra patului. E 11 fara un pic, nu imi dau seama exact cat. Ma pun la loc in pat dar lumina e din ce in ce mai puternica si nu mai am nicio sansa sa adorm. Ma trezesc de’a binelea, ochii se obisuiesc cu lumina. Ma ridic si ma duc la fereastra. E o zi asa frumoasa, soarele starluceste deja , razele lui, desi firave, imi inchid ochii nu prin starlucire ci prin caldura lor atat de dulce si binefacatoare. Ma trezesc zambind in fata geamului deschis. Parca si copacii dezgoliti sunt mai frumosi pregatindu’se pentru podoabele primaverii. Pamantul e inca umed si miroase a racoarea iernii. Adie un vant usor, ceva mai rece decat unul primavaratic, il simt pe pielea goala a umerilor. Ma face sa ma incordez intr’un tremurat usor. O pisica alba, pufoasa sta tolanita pe acoperisul vecinului bucarandu’se ca si mine de soare. Din cand in cand isi mai intinde labele din fata si isi incordeaza spatele formand un fel de “U” indesat, prelungit de o coada pufoasa. Ma amuza miscarile domoale ale animalului atat de nesuferit mie.
As vrea sa merg in parc azi. As vrea sa mananc vata de zahar si sa ma dau in leagan. As vrea sa rad si sa alerg, ca intr’o scena de film, dupa fluturi si flori micute ascunse in iarba umeda. Iar tu sa vi dupa mine ca un parinte dupa un copil entuziasmat de o jucarie vazuta in vitrina unui magazin. As vrea sa ne luam de mana si sa ne plimbam toata ziua, iar seara sa ma gaseasca obosita in bratele tale.
Nu o voi face.
Nu azi.

Primavara

Ma gasesc iar in fata unei foi albe cu un pix in mana, eu si gandurile mele. Noi. Eu. Tu. Incerc sa ma desprind de ziua ce tocmai s’a terminat. Ma uit in jur – camera e un dezastru, patul e un morman cu haine, biroul e tixit cu carti, pe jos sunt sticle, umerase, genti. In toate esti tu. Pe birou. In pat. La geam. Pe noptiera. Chiar si tricoul de pe mine e al tau, e un tricou lalai, albastru inchis. Inca miroase a tine. Incerc din rasputeri sa iti simt caldura, dar tricoul nu mai are viata. E de mult timp uitat aici. E 1:23. Simt cum ochii imi obsesc, pleoapele se ingreuneaza iar fata se destinde intr’o expresie chinuita. Inchid ochii si ma las pe spate in fotoliul mare. Pernele pufoase iau forma corpului si se muleaza intr’o calura placuta, protectiva. Ma simt imbratisata de un urias. Zambesc. Imi aduc aminte cand tu erai uriasul meu, imi protejai trupul si sufletul.
Erai ca o umbrela. O umbrela gasita pe fundul gentii in mijlocul unei zile ploioase. Dupa ce ploaia mi’a biciuit obrajii tu i’ai acoperit cu mainile calde, i’ai sarutat si le’ai redat culoarea. Te’am privit mirata. Mi’ai suras. Nu te’am placut. Mi’ai zambit. M’am obisnuit. M’ai sarutat. Te’am iubit. A iesit apoi soarele si ne’am bucurat impreuna de fiecare raza.
Toamna a venit cu alte zile ploioase, ne adaposteam impreuna. Simteam caldura in surasul tau, in fiecare atingere, in cuvintele calde si privirile pe furis.
Fulgii au luat locul ploilor si totul a inghetat. Viscolul te’a inghetat si pe tine. Mainile nu iti mai erau calde, soarele nu isi mai facea loc in privirea ta iar pieptul ti’a devenit un sloi de gheata.
Inca mai ninge. Tu esti undeva afara cu fulgii de zapada iar mie mi’e dor de zilele de primavara.

Simti?!

Inima iti bate intr’un singur ritm, corpul ti se misca pe o singura unda, gandurile se opresc si totul in jur se amesteca: culori, forme, alte sunete, toate devin un amestec omogen care nu mai inseamna nimic. Un singur minut se prelungeste la infinit, o senzatie de libertate se multiplica cu fiecare secunda trecuta. Inchizi ochii si te lasi purtat de o mare fluida de sunete, simti intensificata fiecare nota, auzi incrustat parca in corp fiecare cuvant. O senzatie carnala vibranta,placuta ; relaxare a creierului, energie fizica nelimitata, senzatie de vid, de eliberare de material, de plutire. Detasare. Simti iar acea senzatie de absolut pe care numai muzica ti’a dat’o intotdeauna, acea placere amortita, acea congestionare a trupului intr’un dans energic si pasional. Simti cum sufletul preia controlul nu numai al corpului dar si a tot ce te inconjoara. Totul se misca odata cu tine, inima ta bate in infinitul necunoscut, rasuflarea ti se aude din undele sonore. Sangele iti pulseaza muzica in tot corpul depasit de sentimentele superioare unei existente cotidiene. Simti cum acordurile inghetate ale pianului ti se scurg in tot corpul si iti fac fiecare milimetru al trupului sa tresara, sa se incordeze. Picaturile reci explodeaza in note arzatoare care iti topesc simturile si a caror caldura iti insufleteste corpul. Simti cum te prabusesti intr’un abis desavarsit, neconditionat, fara limite, perfect. Abis al exitentei eterne. O senzatie intensa de panica, de necunoscut, de entuziasm, de putere, de dorinta, de durere, de placere, de iubire, de amagire.

Traiesti ca sa simti iar muzica te face sa simti ca traiesti.

Altcineva

O singura seara. Una singura. O seara in care voi fi altcineva. O seara in care voi uita de tot, de ziua de maine, de reguli, de tine. Taxiul goneste pe Victoriei de cateva minute si se opreste usor in fata unei case impunatoare. E o casa mare, alba cu ferestre inalte. Gradina e luminata discret. Imi asez o masca mica, bej, cu arabescuri reliefate in catifea si cobor din masina joasa. Vantul usor de vara isi impinge rasuflarea rara printre crengile copacilor, corsetul e bine strans , imi impune o rigiditate ferma si o respiratie lenta. Ma indrept spre usa casei unde gazdele (presupun?!) mascate isi intampina invitatii. Un barbat inalt cu par negru si masca alba imi saruta mana ceremonios si ma conduce intr’o sala luminata plina cu lume. Cu totii poarta masti ce descopera mai mult sau mai putin din fata purtatorului. Domnul inalt se apropie de urechea mea si imi complimenteaza tinuta. Are buze subtiri, palide si obraji fini. Stiu cine e. Ii primesc complimentul si incerc usor, usor sa ma indepartez de el. Vad grup de femei cu rochii stralucitoare. Ma scuz politicos si ma indrept spre grupul de femei care discuta aprins. Ma intreaba ceva , le raspund absent fiind fermecata de decorul camerei. Tavanul e inalt, peretii sunt tapetai, pe laturile camerei sunt asezate canapele cu perne decorative si masute albe. Mobila e frumos arcuita cu colturi rotunjite, picioare serpuite si noduri buclate. O scara lata de marmura rece duce la un etaj superior al casei, in capul scarii e un ceas mare care indica ora 11 si 7 minute. Privirea mi se opreste asupra unui barbat cu o masca neagra. Nu il vad prea bine dar pot spune ca are buze pline, rozalii. O femeie voluptoasa isi aseaza mana pe pieptul lui si se apropie de urechea barbatului spunandu’i ceva. Zambeste usor si ii ia mana intr’a lui, o saruta si se indeparteaza. Luminile se sting si o muzica fluida inunda camera, ma trezesc dansand cu un om cu pelerina si un pic cam vorbaret. Privirea’mi intalneste niste ochi negrii, sticlosi. E El, barbatul cu masca neagra si buze pline. Tine un pahar in mana si ma priveste pe furis. Dansul se termina, ceasul arata 11:40. in spatele meu apare, ca o fantoma, masca neagra. Imi zambeste politicos si imi intinde un pahar cu un lichid rozaliu, parfumat. Il accept. Se apropie de urechea mea si imi spune ceva. Nu inteleg, muzica e prea tare. Ii spun si pare ca intelege pentru ca imi intinde bratul si ma conduce pe scara alba. La etaj lumina e slaba, ajunsi pe un coridor ingust ma saruta si printr’un gest insearaca sa imi dea masca jos. Il opresc si ii zambesc sarutandu’l. Pare uimit dar accepta. Ma ia de mana si ma conduce intr’una din camerele aliniate de’a lungul holului. Camera e spatioasa, are un pat mare cu lenjerie aurie, fina din satin. O masa rotunjita sta intr’un colt si o oglinda mare in fata patului, in stanga e o usa dubla. Picioarele imi tremura de emotie si simt cu trupul mi se zbate in corsetul strans. Observa si el si ma priveste tacut, satisfacut de efectul pe care il are asupra mea.

E ora 2 si 13 minute. Cobor pe scara de marmura cu corsetul slabit dar cu masca fixata pe fata umeda.

Bucuresti

E deja intuneric, becurile s’au aprins dar parca lumina lor e oarba. Ma urc intr’un tramvai aproape gol. Ma asez pe scaun si ma uit pierduta pe geam. E frig chiar si in tramvai, am mainile de un alb livid pe langa rosul aprins al unghiilor. In dreapta mea se aseaza o batrana cu o respiratie greoaie, are fata brazdata de trecerea timpului iar mainile ii tremura pe o sacosa neagra parca prea grea pt mana scheletica. Expresia batranei ma intristeaza, are ochii mici, pleoapele ii infunda in orbite, gura ii e lasat in jos – ma duce cu gandul la o masca de carnaval … una trista si infricosatoare.

Imi pun castile in urechi si incerc sa ma rup de peisajul grotesc ce ma inconjoara. E o melodie trista, o schimb imediat, azi ma intristeaza mai mult ca niciodata. Imi inchid ochii si imi las capul pe geam, il simt rece si ma face sa tresar. Un miros acru, de piata ma face sa ma uit scarbita in jur … sunt la Obor. Moby- why does my heart feel so bad. Melodia e perfecta pt starea mea si a tot ce ma inconjoara. Ma uit pe geam si vad cum copii de tigani, desculti asteapta in statia de pe parte cealalta .. rad, se imping… dar pe mine ma intristeaza. Tramvaiul porneste si ma lasa cu privirea atintita asupra lor. Un barbat cam pe la 35-40 de ani se aseaza in fata mea, are ochii de un albastru intens, ma duce cu gandul la tatal meu dar mainile ii sunt mult mai muncite si haina groasa ii e carpita la coate. Tramvaiul se opreste brusc si aud o voce injurand de mama focului, e a vatmanului. Cobor intr’un tarziu si traversez o strada ingusta. O masina se apropie cu viteza si opreste la cativa metri de mine, e o masina mare. Un domn in varsta claxoneaza insistent cu un ranjet scarbos pe fata’i imbatranita.

E o lume zgarcita in care educatia tine de domeniul trecutului, rafinamentul e un basm iar bunul simt e o valoare necesara pe care toti o pretind dar celor mai multi le lipseste. In care visele sunt singurul deliciu, vorbele o poarta spre poveste iar gandurile fantasme mai mereu uitate. O lume trista in care mintea ne e prelucrata dar nu si inima.

Ajung acasa ceva mai trista decat am plecat. Gasesc casa goala, stinsa.

Dimineata

Dimineata. Obloanele sunt ridicate, soarele intra in camera prin ferestrele largi. E o camera mica, rustica: un fotoliu din impletituri aurii, o masa mica inghesuita intr’un colt pe care stau aruncate cheile, pahare, carti si alte nimicuri, in stanga un paravan galben cu motive florare acopera un perete alb. Patul mare si alb umbreste restul camerei, deasupra lui un tablou in culori vii. Ma trezesc amortita, lumina imi intra in ochi si mi’i inchide imediat. Imi intorc capul spre partea cealalta a patului si vad un cap ravasit odihnindu’se, zambesc ca pentru mine stiind ca nimeni nu ma vede. Imi intind corpul si imi lungesc mainile anevoie sperand sa ma dezmeticesc mai repede. Aud un scancet si imi intorc privirea spre El. Isi ridica usor capul si experimenteaza aceeasi senzatie a luminii puternice inchizandu’si ochii strans si schimonosindu’si fata intr’un zambet revoltat. Se ridica intr’un cot si imi zambeste greoi. Desi e dimineata ii vad ochii obositi cautandu’mi umbra subtire. Ma ridic. Deschid geamul si mirosul sarat al marii imbiba toata camera, vantul caldut intra si el miscand cearceaful facut ghemotoc. Ma intorc spre El si vad ca asteapta, ma pun la loc pe pat ca el sa isi tranteasca, obosit, capul pe picioarele mele. Zambeste copilareste si asteapta sa ma joc cu parul lui, asa cum o fac de obicei. Imi multumeste din priviri apoi inchide ochii si zambeste tamp, satisfacut. Ii vorbesc usor, pare ca nu asculta dar imediat ce termin deschide ochii si ma priveste atent. Ii ridic capul, ma dau jos din pat, il trag si pe el dupa mine si il imping afara din camera mica. E un coridor ingust, lumina e mai slaba aici. Isi lasa greutatea in mainile mele, ma lupt cu el pana la iesirea din casa. Afara nisipul cald arde talpile iar valurile se agita zgomotos. Ii dau drumul la mana si alerg grabita spre mare. Ma intind cu fata spre soare, valurile agitate ale marii ma uda pana la solduri. Vine langa mine si zambeste ciufulindu’mi parul. Incepem o noua zi.

Mon Ami

Mon Ami

Ma grabesc. Am intarziat deja. Cu siguranta Mon Ami (o sa il numesc asa dintr’o lipsa lucie de imaginatie) a ajuns deja. Aerul rece de iarna imi biciuie obrajii imbujorati, in graba lor picioarele nesigure imi aluneca pe gheata sticloasa. Cu mana dreapta imi strang violent paltonul in jurul trupului dar frigul arzator imi mangaie gatul gol si patrunde astfel in intraga’mi fiinta. Imi simt buzele zvacnind usor din cauza frigului iar parul tremura in bataia vantului. Il vad deja, a ajuns, indura frigul ca si mine. Imi zambeste oarecum ironic de la departare si ma face sa imi las privirea in pamant, rusianata de (nu prea) scurta intarziere. Ma apropii de el si observ ca are ochii inlacrimati de bataia vantului si obrajii puternic imbujorati. Ii zambesc sfios si imi cer scuze. Nu spune nimic, ma lasa sa termin cu scuzele, imi zambeste aproape insesizabil si trece in stanga mea. Ne indreptam cu pasi mici spre centrul orasului. Incepem o discutie scurta despre … ceva banal. Cuvintele ii sunt apasate si pare sigur de el. Cu toate astea nu imi pot forma o impresie despre Mon Ami, gandurile imi sunt lipsite de esenta si nu ma pot hotara asupra sa. Un soare slabit isi face aparitia din spatele cladirilor impunatoare. O raza de soare ii lumineaza chipul si nu pot sa nu ii observ ochii de un verde albastrui. Ca marea. Tot ca marea e si el. Linistea aparenta se transforma fara preaviz intr’o furtuna dezlantuita, agitat ca valurile inspumate si calm ca adancurile. Frigul ne grabeste pasii si ajungem intr’un local placut, un miros dulce ne desfata narile si lumina rosiatica calmeaza simturile. Incerc sa ii oberv comportamentul- s’a schimbat,e mai deschis, caldura il linisteste. Desi are o expresie satisfacuta ii vad umbre de tristete pe chip, poate e iubirea de mult uitata dar incrustata pe vecie in ceea ce numim suflet. Cuvintele lui ma duc cu gandul la o maturizare de mult trecuta. Imi spune ca e copil. E copil? Posibil. Se foloseste de copilarie ca de o arma. Isi spune ca e copil, se justifica, isi justifica curiozitatea, neintelegerea, franchetea acida. E dezinvolt. Ma uimeste cu fluxul mare de idei, de cuvinte, de ganduri exprimate. E totusi cinic, nu se sfieste sa fie, imi spune de la inceput ca este, se fereste astefel de o judecata aspra. Isi inmoaie buzele in ceasca de ceai atat de mica in plama lui si imi zambeste acum cu prietenie. Caldura localului, mirosul suav de vanilie, ceiul dulce acrisor, discutia calma si siceritatea persoanei din fata mea ma destind.

Je ne sais pas si Mon Ami existe vraiment ; demain tu pourras etre different.

Mais c’est sur que aujourd’hui tu est Mon Ami.

Gelozia

La cerea fanilor m’am apucat sa scriu acest post care trateaza un subiect delicat. Delicat a fost si va ramane mult timp de acum.

Gelozia. Da, da gelozia , am simtit’o toti, macar o data, in cele mai fericite cazuri dar cel mai probabil de n ori. Nu stiu daca sunt cea mai in masura persoana care sa comenteze, ce e sigur e ca nu am facut acest blog pt ca sunt cea mai in masura ci pentru ca POT (pt Horia – sa stii ca pot).

Trebuie sa fac o nota de la inceput: aici nu va fi vorba de gelozia de tipul : eu sunt gelos pe x ca x are bmw si eu am o amarata de dacie. Nu am simt’o pana acum, slava domnului am avut mai tot ce mi’am dorit , deci nu a fost cazul, aici e vorba de gelozia aia strict sentimentala.

Tot ce stiu despre gelozie e ca am simtit’o. E sentiment ala nu de revolta, nu de neliniste, nu de neintelegere, nu de iubire, nu de tristete, de toate la un loc.

Atunci cand te uiti la tine, te uiti la El si ti se pare ca El se uita la Ea. Cand simti ca ceva e in neregula, ca se intampla ceva si tu nu stii, ca El e parca prea prietenos si Ea prea zambitoare. Cand stii ca ti’a zis si tie fraza aia draguta cu ochii si acum o spune din nou. De ce? Ce nu e bine? Ce nu’i ajunge? Cand stii ca Ea nu e tocmai urata si nici proasta, si mai stii ca reprezinta o “amenintare” pentru tine pentru VOI.

Cand simti ca maxilaru ti se inclesteaza, privirea devine taioasa si sprancenele ti se incrunta formand 2 liniute deasupra nasului si totusi te chinui sa zambesti. Inima iti bate mai tare, sangele iti ajunge in obraji si totusi incerci sa pari indiferent.

Ce faci cand esti gelos?

Nu poti sa faci o scena – asta I’ar da Ei satisfactie si Lui i’ar ingheta maduva ascultandu’ti urletele si urmarindu’ti ticurile nervoase ca in final sa iti spuna ca exagerezi. Poate ca da. Poate ca nu. De cele mai multe ori motivele astea de gelozie evolueaza … si in timp se materializeaza in El-se-desparte-de-tine-pt-Ea.

Nu poti nici sa nu ii spui nimic- trebuie sa stie ca te deranjeaza. Dar cum ii spui ?

Tu cum ii spui ?

Umbra

E aici. Da . Mereu a fost. Il simt cum se apropie din ce in ce mai mult de mine. Stomacul mi se face ghem, respiratia isi schimba ritmul devine sacadata si arzatoare, o senzatie de vid se imprastie in tot corpul, simt cum muschii imi incremenesc -ca si cum un cub de gheata se prelinge pe coloana vertebrala si senzatia se inzeceste in tot corpul. Tremur. Tot corpul e scancit intr’o asteptare incordata. Acum ca stiu ca e langa mine picioarele mi se inmoaie si gandurile se atrofiaza intr’o simtire, cea a respiratiei lui pe spatele meu inghetat. Ochii mi se inchid si mainile cad moarte pe langa corp iar capul cauta caldura sa. Mana galbena imi mangaie parul cu o miscare mladioasa iar buzele trandafirii se apropie in liniste. Degetele lungi ating umarul. Trupul nu’mi mai rezista si se prabuseste inert la pamant. Ii simt surasul, pe buzele mele iar gandurile lui ma dor. Cel mai mult atunci cand nu le stiu. Ma ingreuneaza cu cuvinte pompoase. Ii vad durerea in zambetul alb si lacrimile siroiesc-pe fata mea.

De atunci imi controleaza fiecare gand, fiecare simtire, cele mai dulci cuvinte de la el le’am auzit, cele mai triste tot ale lui au fost, e ca un etalon pentru tot ce va veni, el decide. El imi induce starea de panica dar tot el pune frau fiecarui instinct si imi calmeaza simturile. Imi cutremura intreaga fiinta cu un gest, un cuvant, o privire. Imi citeste gandurile si nu se inseala niciodata. E al meu, mereu va fi.

Treieste in mine. Mereu o sa fie aici. La mana mea dreapta.

Cine e el ?

Esti tu, Umbra !

Asa… ca de inceput

A mai trecut un an … nasol pentru unii, spun asta uitandu-ma la parintii mei si nu numai…si la parintii altora. Eu personal ma bucur ca a trecut, mai exact, anu asta a trecut de-a dreptu pe langa mine … parca nici nu l’am trait cum trebuia(in speta ultimele cateva luni). Ei bine acum astept sa mai treaca inca vreo 6 luni pe langa mine … si poate-poate ma trezesc si eu la realitate … ar fi cazu ca hibernez din vara.
Cum “semne bune” anul are am luat o hotarare extrem de importanta in viata mea … aceea de a scrie un blog (omoara plictiseala si nervii daca e cazu) pentru amuzamentu propriu si personal.
Acum ajunsa in momentul decisiv … nu prea stiu ce sa scriu … nu as vrea sa scriu despre anul trecut , pentru ca nu imi place de el. Si cum anu trecut s’a terminat abia ieri tre sa scriu ceva de azi … numai ca … azi … a inceput .. acu o jumatate de ora. Nasol.
Bine. Azi . Pai azi.
AZI-nu am mancat nimic
-am baut un pahar de cola (stiu , stiu , nu e bun )
-ma enerveaza soarele asta nenorocit ca imi intra in ochi
-am mainile reci (mai mereu am mainile reci … cine stie cunoaste)
-vreau sa merg la patinoar
-nu cred ca o sa merg la patinoar
-imi pare rau
-nu imi merge winamp-u
-o sa fie bine
-mi’e somn
-e frumos afara
Cam atat pana acum. O sa ma apuc sa scriu la about me ceva pentru ca AZI nu e asa de interesant ( cel putin pana acum ).

buh-bye.